RECENZIE: „BĂIEȚII” (RAO)

• Traducător: Vasile Savin și Daniel Pierre Cattanéo
• An apariție: 2013
• Număr pagini: 378

POȚI CUMPĂRA CARTEA DE AICI: RAO

     Născut pe 21 aprilie 1896 la Paris, Henry de Montherlant a fost fiu unic. Încă de la vârsta de nouă ani, el își de descoperă pasiunea pentru literatură cu romanul lui Sienkiewicz Quo vadis? Elev la colegiul Sainte-Croix din Neuilly, prietenia lui exaltată pentru unul dintre colegi i-a atras exmatricularea. Din această pasiune de adolescent s-au născut Orașul, al cărui prinț este un copil, și Băieții. După moartea mamei sale, s-a înrolat în război și a fost grav rănit în 1918. Cariera sa literară a debutat în 1920 cu publicarea romanului Schimbul de dimineață. A avut succes, iar Grasset i-a publicat visul  în 1922. Întors în Franța, se înhamă la redactarea  Celibatarilor, pentru care a primit Marele Premiu al Academiei  franceze în 1934. Ales în 1960 la Academia franceză, el continuă să publice piese de teatru și romane printre care și băieții în 1969. Bolnav, pe jumătate orb, el s-a sinucis pe 21 septembrie 1972.

DESPRE CARTE: Băieţii este considerată de critică ultima operă majoră scrisă de

Montherlant. O carte despre o legătură pasională dintre doi băieţi în vârstă de 16 şi 14 ani dintr-o şcoală din Franţa anului 1912. Scrisă în 1969, povestea se desfăşoară în Franţa, în 1912, şi reflectă societatea acelei epoci. Alban, în vârstă de 16 ani, se mută la o şcoală nouă. Aici descoperă o cultură, oficial încurajată de profesori, prin care băieţii au legături foarte apropiate. Perechea lui Alban este Serge, în vârstă de doar 14 ani. Cei doi se simt puternic atraşi unul de altul şi se îndrăgostesc.

OPINIA MEA: Probabil că mulți își imaginează un conținut al cărții destul de încărcat erotic, datorită sau din cauza titlului. Într-adevăr în carte ni se prezintă o poveste de iubire și atașament între Alban Bricoule și Serge Souplier, însă nu e acel love story clișee.

     „Domnul Alban Bricoule, în vârstă de șaisprezece și șase luni, persoană notabilă a colegiului care își începea cursurile în domeniul filozofiei, fiind unul dintre dintre primii șase academicieni desemnați de autorități, cu misiunea de a-i alege pe cei patru confrați ai lor,"

    Domnul Alban era cel mai important din colegiu, în care toți elevii îl stimau și admirau. Dar, ca orice e în firea lucrurilor, există un revers al medaliei. Notre-Dame du Parc era un colegiu creștin doar pentru băieți care era condus de un Abate de Prads și Superiorul său. Domnul de Prads era bănuit că credința sa e doar de fațadă și a ales sutana doar pentru a avea acces la raiul copiilor. În timp ce superiorul era mai moral și mai practic.

     „Domnul Prévôtel și de Prads, îndrumătorul diviziunii a doua- mai ales acesta-, subliniau pericolul de a da prea multă importanță cuiva nu prea sigur: a fi președintele Academiei însemna într-adevăr, să fii cel dintâi la colegiu."

     Ca să se vadă contrastul domnului de Prads cu sutana și până la urmă cu restul colegiului, acesta a spus următorul lucru superiorului, în urma unei probleme ce o avea un copil.

     „Faci mai mult printr-un surâs decât cu kilograme de răceală."

     Asta era doar vântul semănat care va aduce o furtună în adolescența lui Alban. Provenea dintr-o familie bogată, în care pâlpâia acel spirit fandosit de doar a dori să fii primul la ceva, dar după să te plictisești, să-l modifici sau chiar să nu-l mai vrei. Bineînțeles că în toată această personalitate a fost modelată de mama sa, doamna Bricoule.

     „Deja își dădea seama că aceia care te bagă într-o mizerie de mici onoruri sunt părinții, soțiile, copiii, amantele, iar aripa care te scoate este singurătatea."

      Relația lui Alban cu mama sa, era destul de modernă pentru vremea aceea, toate fiind prin anul 1912 la Paris. Aceasta era bolnavă de tuberculoză pulmonară și stătea mai mult în casă, ieșind doar de două ori pe săptămână ca să meargă la doctor. Mama sa îi povestea în mare parte de aventura ei cu un ofițer de marină în timp ce el lua masa în camera ei, era deja un obicei. 

    Deși era țintuită la pat nu întârzia să pună diferiți următori pe urmele lui Alban ca să-l spioneze. Pentru că dorea să știe tot, sau cum era numită în care: Mama știe tot. Îi citea jurnalul de câte ori putea, într-o perioadă fiind foarte interesată de o cutie secretă pe care Alban o ținea sub cheie. Cam asta era atmosfera în casa Bricoule. 

     „Noul-venit sosise la ora opt. La unsprezece și jumătate, la ieșire, toată școala vorbea de Serge La început, nu i se cunoștea numele. El era Serge. Prenumele acesta atrăgea, fiecare îl repeta de plăcere. Aducea a ceva exotic și romanesc în acest mediu foarte burghez. Ești rus? Nu, sunt român. - Ești român și te cheamă Souplier? Idiotule! Cine ți-a zis că sunt român? Am trăit zece ani la București. - Ce-i tatăl tău? - Director adjunct la o companie de asigurări. Zice că avea paisprezece ani și trei luni. Tu, paisprezece ani! Încă mai ai caș la gură. Și apoi dacă ai paisprezece ani și ești într-a patra înseamnă că ai rămas repetent!"

     De aici deja se deduce personalitatea de copil problemă care caută atenție și puțină mândrie.

     „Recunoscu faptul că se declarare mai bătrân cu un an. (Ar fi putut recunoaște și că nu trăise decât cinci ani la București, și că tatăl său nu era decât șef de birou într-o companie de asigurări de mâna a doua."

     Iar de toată această personalitate buclucașă nu s-a atașat nimeni altul decât Alban Bricoule, care probabil din cauza complexului său de superioritate s-a simțit atras de imaginea amărâtă a lui Serge. Și a rămas la acestă preferință de imagine amărâtă pentru totdeauna probabil.

     „Souplier era ciuca bătăilor și plătea mereu pentru ceea ce făceau alții. Tânărul acesta avea un simț acut al dreptății. Însă, în cazul de față era o chestiune mai intimă, fiindcă Bricoule, încă din prima zi simțise un impuls pentru Serge Souplier."

     Relația lor se poate spune că s-a dezvoltat, însa era ca acel suport cu cinci-șase bile care durează ceva până când forța primeia o afectează pe ultima. Alban își arăta toată afecțiunea față de Serge prin diferite cadouri, stând în aceeași bancă și mergând împreună spre casele lor. Souplier avea aceea atitudine de lasă-mă-mi place. Poate că nu ținea la Alban cu aceeași măsură, însă nu-i era nici indiferent.

     „Mai întâi, Alban i-a arătat că îi este drag, aruncând spre el cu pietricele în timpul recreației apoi, atunci când se întâlneau, trăgându-l de păr sau desfăcându-i cravata, ori zicându-i încet idiotule, sau trântindu-i ghiozdanul."

     Probabil că e o relație normală pentru primii ani ai adolescentei, când afecțiunea e atât de frivolă și ușor de contopit cu orice. Asta și pentru că Alban era un masochist sentimental.

     „Jurnalul său intim, pentru anul școlar, se opri pe această notă. Îl iubesc pentru ceea ce face rău și l-aș iubi chiar de ar face rău. Îl iubesc pentru ceea ce nu face pentru mine și l-aș iubi pentru ceea ce ar face împotrivă."

     Toată această drăgălășenie cu spini a atras până la urma atenția abatelui de Prads, care a simțit o ușoară gelozie pe Alban, doar i-l acapara pe Serge. Și bineînțeles, el închidea și deschidea ochii la ce-i convenea. Pentru că Alban nu era singurul care avea afecțiune pentru un băiat mai mic ca vârstă. În du Parc exista un grup care se numea Protec.

     Toți academicienii străluciți în frunte cu Alban care într-un fel era șeful lor, aveau afinități pentru cei mici și mijlocii, care oricum doreau și ei să fie băgați în seamă de către cei din Protec. Pe abate nu-l deranja asta, chiar încuraja ca toată lumea să se simtă ca într-o familie și să aibă grijă de cei mici. Dar, în toată această mare familie abatele avea un favorit. Ca și Alban, de Prads avea o afinitate pentru copiii amărâți.

„— Ești supărat pe mine?— Cum asta? După toate cele ce ți-am spus!— Ba da, ești supărat pe mine pentru că sunt drăguțul de Prads, fiindcă nu ți-am vorbit de conversația avută cu el.— În fine, mă depășește! Tot ceea ce par că fac împotriva ta, o fac fiindcă te iubesc.— Atunci de ce nu m-ai sărutat?     Ce izbucnire! Îl trase sub un portal, rămânând îndelung îmbrățișați, sărutându-se. O îmbrățișare amoroasă care făcea gol împrejur, nemișcată în vârful oricărei uitări.— Asta nu ni se va lua niciodată, gâfâi cel mare, desprinzându-se."

     Abatele de Prads deja a început să deschidă ochii spre dragul său Souplier. Convingerea lui fiind că Alban are o influență proastă asupra lui Serge. Pură gelozie, dar cine poate contrazice un om în sutană? de Prads a tot dat mici avertizări, până ce a ajuns la interzicerea întâlnirilor dintre cei doi. Deja avea un sentiment de aversiune față de Alban însă care era foarte bine camuflat. Abatele era expert în arta disimulării.

     Dar până să se ajungă la acea interzicere totală, cei doi s-au apropiat destul de mult.

     „Pătrunseră în Polmarium, o seră vastă cu floră și temperatură tropicală. Singur, absolut singur în această vastitate, un domn metis, cu ten măsliniu și păr alb stătea, stătea pe un scaun de fier cu un trabuc impozant în gură: figură emoționantă a exilului și a nostalgiei, Serge arătă spre o grotă mai lăturalnică Acolo am putea să ne sărutăm. În grotă, Alban zise Scoate-ți pardesiul ca să-ti simt mai bine trupul când te sărut. Serge își agăță pardesiul de un colț de piatră, apoi cu picioarele în echilibru, pe niște pietre printre care trecea un pârâiaș, în murmurul apei care curge și picură își uniră gurile cu poftă. Gura lui Serge era profundă, mereu altfel și umedă asemenea acelei grote. Apoi Alban îl făcu să-și scoată bereta ca să-i simtă mirosul părului. Îl mirosea încet , cu o intensitate negrăbită, așa cum în zori aspiri aspiri mireasma preeriei. "

     Iar pe mai departe în caz că v-am făcut suficient de curioși o să aflați singuri. Iar acum am să închei printr-un ultim citat ce e printre primele pagini ale cărții.

     „Această operă este dedicată celor inteligenți și celor sensibili."