RECENZIE: „Caterina de Medici. Regina nopții sângeroase” (ALMA)

➥ Pregătiți-vă pentru cea mai lungă recenzie posibil. :)

• Data apariției: August 2014
• Tip copertă: Brosata
• Număr pagini: 434

POȚI CUMPĂRA CARTEA DE AICI: Elefant 

DESPRE CARTE: Cine a fost cu adevarat Caterina de Medici, temuta regină a Franței secolului al XVI-lea? Nascută în Florența Renalterii, Caterina, nepoata lui Lorenzo Magnificul, este nevoită să accepte o căsătorie de conveniență cu Henric al II-lea, delfinul Franței, și astfel ajunge la curtea regelui Francisc I. Deși se bucură de sprijinul acestuia până la moartea lui, are de înfruntat rivalitatea Dianei de Poitiers, amanta soțului ei. 

     Caterina trăiește într-o epocă marcată de intrigi și de războaie religioase, culminând cu Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Joacă un rol important în frământările epocii, fiind acuzată de egoism și sete de putere. Totodată, este considerată o adeptă înflăcărată a științelor oculte, numele ei fiind legat de cel al lui Nostradamus. Cartea de față vă provoacă să-i călcați pe urme, călătorind în timp și într-o epocă marcată de lupte pentru tron, dar și presărată cu povești de dragoste. 

C.W. Gortner este unul dintre cei mai apreciați autori contemporani de ficțiune istorică. Romanele sale, traduse în 21 de limbi, recreează atmosfera Europei renascentiste, aducând la viață personaje istorice controversate, precum Caterina de Medici, Isabela de Castilia sau Henric al VIII-lea.

OPINIA MEA:    Cartea aceasta, pot spune că mi-a ocupat un timp foarte plăcut. În primul rând, viziunea lui CW Gortner este mult mai romanțată față de cea a lui Balzac, amândouă sunt la fel de bune și chiar aș recomanda să se citească ambele, pentru a înțelege, sau măcar a încerca să înțelegi personajul principal. Ca părere personală consider că Balzac s-a apropiat cel mai mult de personalitatea ei.

    Regina nopții sângeroase este împărțită în șapte părți, fiind povestită la persoana întâi din perspectiva Caterinei, după care se încheie prin postfața autorului și mulțumirile de rigoare. Este o lectură ușoară care îți ține mintea ocupată, datorită dezamăgirilor și iubirii Caterinei, care a fost mai mult sau mai puțin adevărată, dar mai ales datorită interesului ei pentru ocultism, fiind și apropiată de Nostradamus.

    „— Ah, copila mea iată-te! Se auzi brusc o voce care părea să vină de nicăieri. Maestrul cu trăsături lăsate și încadrate de barbă argintie, apăru cu un mers târșâit în fața mea. Pe mantia neagră purta un șorț pătat. Ai vrea să vezi îmi propuse.    M-am dus înspre lespede. Trebuia să stau pe vârfuri ca să pot vedea peste margine. Corpul era al unei femei, avea capul ras și trunchiul desfăcut de la gât până la pelvis. Nu era nici urmă de sânge sau miros neplăcut, în afară de cel al ierburilor. Mă așteptam să fiu dezgustată, speriată. În schimb am descoperit că eram fascinată de plămânii scofâlciți și albaștri, de inima micșorată cuibărită într-o cușcă de coaste rupte.    — Ce faci? am vorbit ușor de parcă ea ne-ar fi putut auzi.    El oftă.     — Îi caut sufletul.”

   Această scenă avea loc la Florența și a fost începutul interesului ei de tot ce ținea de horoscop, alchimie, otrăvuri, vrăjitorie și așă mai departe. Această vizită fiind liniștea dinaintea furtunii. Caterina era însoțită de mătușa ei, care i-a recomandat să meargă la bătrânul maestru, pentru că a observat că nepoata ei, posedă niște daruri mai aparte. Bătrânul nu-i spune decăt că are darul clar viziunii, că-și va îndeplini destinul. Iar pe lângă toate acestea, i-a mai prezis că Roma va cădea. Avertizare pe care n-o ia niciuna în seamă. 

    Dar bătrânul maestru a avut dreptate, câteva zile mai târziu Roma a căzut, unde la vremea aceea era papa Clement, unchiul Caterinei. Normal că și în Florența s-au iscat violențe, iar familia de Medici a fost acuzată de amestec. Atunci mătușa ei a hotărât să o trimită la o mânăstire pentru a o apăra de furia oamenilor. Apărată a fost într-adevăr, însă nu respectată sau fericită. De cum a pășit în acea mănăstire, măicuțele au avut o aversiune pentru ea. I s-a tăiat părul ei cel bogat și a fost forțată să stea într-o cameră mizerabilă și să se supună ordinelor lor.

    O perioadă destul de lungă și-a petrecut-o așa: îngrijorată și nerăbdătoare în același timp, pentru că nu știa nimic de ce se întâmplă dincolo de zidurile noii ei fortărețe. Dar spre bucuria ei, violențele au încetat, iar Caterina a fost dusă la palatul familiei care a rămas întreg, dar gol, pentru că mătușa ei nu a supraviețuit. S-a asigurat că ordinul acelor măicuțe austere este dizolvat, fiind private de orice fel de donații. 

    După care au urmat câteva luni liniștite la curtea unchiului ei, papa Clement. Bineînțeles că nu a cerut să vină la Roma doar pentru că îi era dor de nepoata sa.

    „Ce puteam spune? Avea dreptul să mă trimită oriunde dorea. Nimic din ce aș fi făcut, mai puțin să mă sinucid, nu m-ar fi putut elibera, iar finalitatea acestui fapt îmi întări glasul.    — Dacă aceasta este dorința Sfinției Tale, am zis, atunci sunt încântată. Pot cere o favoare în schimb? Aș dori să mă întorc la Florența, Este casa mea și eu... Vocea mi se stinse. Vreau să-mi iau rămas-bun.    Ochii îi deveniseră glaciali.    — Prea bine, spuse. Dacă nu-ți mai place Roma, îți voi da o escortă. Își întinse mâna cu inel și, în timp ce o sărutam, l-am auzit murmurând.    Dragostea este o emoție înșelătoare. îți va fi mai bine fără ea. Noi, cei din familia Medici, ne-am descurcat mereu așa."

    Papa Clement era în perioada aceea în tratative cu Francisc I, regele Franței. Dorea să accepte căsătoria dintre Caterina și Henric. După lungi tratative în cele din urmă a acceptat, niciunul nu a prevăzut că o italiancă va deveni regina Franței. Cred că dacă exista probabilitatea asta, răspunsul tindea spre nu. Dar cum soarta e mereu dornica de a schimba regulile jocului... Caterina presimțea că mariajul ei nu va fi cel mai strălucit. Era încântată de oportunitatea ce i se oferea, știa că e un pion pentru cele două țări, iar realismul acesta o făcea să fie sceptică și temătoare.

    „În schimb, Francisc I îmi trimise portretul fiului său. Sosise învelit într-o cutie scumpă dublată cu satin, și Lucrezia scoase miniatura dinăuntru. îmi vedeam viitorul soț pentru prima dată, o fată taciturnă cu pleoape lăsate, o gură țuguiată și nasul  lung al familiei de Valois . Nu îmi trezi niciun sentiment și m-am întrebat în acel moment dacă și el simțea la fel despre mine. Ce fel de mariaj ar putea avea doi străini care nu au nimic în comun?"

     Mai departe, pot spune că demersul călătoriei în noua ei țară a fost pe măsura așteptărilor ei pentru căsătorie. Lungă și istovitoare în ciuda extravaganței cu care a fost întâmpinată. Henric nu s-a afișat deloc când aceasta a sosit, nici la catedrală nu credea că o să mai apară. Dar a apărut, într-o ținută de vânătoare, nervos și mirosind. Atunci Caterina avea să întâlnească pe lângă sentimentul de rușine, pe cel ce avea să-i devină dușman. Tânărul de Guise, care era foarte apropiat de Henric și-l însoțea aproape oriunde.

     Totul a fost făcut în grabă și cu aerul acela de Oh haide o dată! Iar noaptea nunții nu a fost cu nimic mai strălucită. Henric o considera pe Caterina nedemnă de el, o fată dintr-o familie de negustori doar ceva mai bogați. Actul s-a consumat doar la insistențele lui Francisc, rapid, dureros și lipsit de orice emoție.

    Avea noroc totuși că socrul ei o adora, chiar i-a mărturisit că de era mai tânăr sigur stăteau altfel treburile. Pe lângă prietenia regelui mai avea parte de prietenele ei, cameriste cărora li se putea confesa fără teamă. Pe lângă acest cerc, destul de mic de oameni, i s-au mai alăturat Casimo și Carlo. Aceștia fiind copiii maestrului pe care l-a vizitat la Florența.

    „Casimo se întoarse-un adolescent slăbit, fără niciun semn distinctiv. În timp ce își aduna pergamentele, Carlo mă întrebă;     — A făcut-o? A încercat să vă întunece mintea?     — Da, am răspuns surprinsă de faptul că observase ceva. De unde știai?     — Face asta tot timpul. Ar trebui să fie actor, nu botanist.     — Este extraordinar. Îl voi face astrologul meu personal și ii voi cumpăra o casă la Paris, unde să se dedice studiului. M-am uitat la Casimo. El îmi întoarse privirea, cu trăsăturile pătate de murdărie. Iar tu prietene, am zis adresându-mă lui Carlo, vei sluji pe corabie sub steagul maiestății sale. Eu însămi am continuat pe un ton ridicat în timp ce Carlo îmi prinse mâna ca să o scalde în săruturi, voi vorbi cu regele mâine și îi voi cere să-ți ofere o slujbă.     După asta, m-am dus în pat să dorm puțin. Chiar și după pereții și ușile închise îl simțeam pe Casimo încercând să ajungă la mine. Era o senzație sălbatică, periculoasă, dar vai, atât de încântătoare."

    Iar astfel Caterina a devenit și mai apropiată de științele oculte. Păcat că noul ei prieten nu a citit în stele, că va avea de dus ani în șir un război tăcut contra amantei soțului ei. Amantă care a devenit și guvernanta copiilor ei.  Însă ea n-a știut o perioadă lungă de existența acestei amante, chiar dacă timpul și patul ei nu prea era acompaniat de Henric.

    „— Nu trebuie s-o lași să-ți facă asta, tu ești Caterina de Medici, ducesă d' Orleans. Cine e ea, în afară de amanta soțului tău?    Am tras aer în piept, tremurând forțându-mă să-mi controlez furia.    —  Da, m-am auzit spunând  pe un ton ce nu era al meu. Chiar cine este? O nimeni! Văduva unui funcționar de la curte, o fostă guvernantă. Stră-străbunicul meu  era Lorentzo de Medici, suveranul Florenței; familia mea a stat pe tronul Sfântului Petru. M-am întors către Lucrerzia. Și totuși îndrăznește să se arate întregii curți, îndrăznește să coboare în sală, cu soțul mei alături, și să ma privească de parcă aș fi servitoarea ei."

    Iată prima întâlnire dintre cele două, cu toate că și Francisc avea o amanta, ducesa d'Etampes care a fost ceva mai prietenoasă cu Caterina, spunând că o astfel de atracție este normală... momentan. După scurt timp, Henric a început să o viziteze mai des, nu era o revedere romantică și senzuală dintre doi iubiți. Henric doar își făcea treaba ca să rămână însărcinată Caterina. Iar asta doar la îndemnul lui Diane de Poiters, amanta sa. Avea vreo patruzeci și ceva de ani atunci, iar dacă avea mulți copii de care să aibă grija, șederea ei la curte era asigurată pentru multă vreme. Chiar dacă tânarul prinț își pierdea interesul pentru ea.

    Timpul a trecut, iar Caterina a trebuit să se ocupe de relațiile dintre Franța și Scoția, pentru că primul ei fiu, care se numea tot Francisc, trebuia să-și împlinească destinul. La început a fost puțin deranjată pentru că nora ei, Maria Stuart, a crezut că Diane e regina. Dar a trecut peste moment și s-a împrietenit cu viitoarea ei noră, care avea vreo șapte ani. Deși Gortner n-a iscat acea aversiune reciprocă între ele, Caterina tot a avut de-a face cu o nenorocire datorită prezenței ei. Pentru a sărbători căsătoria dintre Francisc și Maria, s-au origanizat turniruri, iar în unul a participat și Henric. Cu toate că a fost avertizat de Caterina, aceasta având un vis în care soțul ei pațește ceva groaznic.

    Atunci o lance i-a intrat în ochi, fapt ce i-a curmat viața câteva zile mai târziu, lasând-o pe Caterina singură. Singură... fără amanta care i-a fost umbră atâția ani.

    „— Doamnă, am spus cu voce joasă, aș putea ordona să te tragă în țeapă pe cel mai inalt turn, chiar în clipa asta și nimeni, nici măcar fiul meu, nu ar putea să mă oprească.    Ochii i se măriră. Am văzut lucrul după care tânjeam: frica. Frica față de mine. Apoi, toată mânia și ura, toate intențile mele criminale dispărură. Ea deja nu mai reprezenta nimic pentru mine.    Am făcut un pas înapoi.     — Dar nu voi face asta. În schimb, îți poruncesc să părăsești curtea curtea chiar în acest moment."

    După acest mic triumf, Caterina a fost regentă pentru toți copiii ei pe linie masculină. Poate că nici copiii ei nu aveau de suferit dacă nu exista războiul dintre hughenoți și catolici. Război pe care aceasta încerca să-l înăbușe. Acesta avea o gândire foarte modernă, încercând să instaureze pacea între cele două religii. Chiar dacă era într-un fel elegant amenințată de către Filip al Spaniei că prin această metodă ea însăși ea dă dovadă de erezie. Aici Gortner a încercat să creeze o legătură amoroasă între Caterina și amiralul Coligny, care pe atunci era în secret liderul hughenoților.  Această legătură nu prea cred că a avut loc. Caterina de mult prea tânără n-a avut parte de acea mângâiere, soțul ei a privit-o ca pe o fabrică funcționabilă, iar toată viața ei de adult tânăr a fost umbrită de amantă și întunecată de moartea copiilor ei. Plus povara războiului religios care îl purta. 

    „Rămasă singură, m-am prăbușit în scaun. Nu mai gândeam. Pur și simplu mi-am pus fața în mâini și am plâns așa cum nu o mai făcusem de ani de zile. Jeleam pentru mii de lucruri pe care le pierdusem, pentru copilul care fusesem și familia pe care o lăsasem în urmă, pentru țara pe care de abia mi-o aminteam și cea pentru care luptam să o salvez. Plângeam pentru copiii mei morți și pentru cei care trăiau, care crescuseră afectați de ura otrăvitoare a războaielor religioase. Plângeam pentru prietenii și dușmanii mei, pentru toate speranțele și iluziile pierdute.    Dar, mai presus de toate, plângeam pentru mine și femeia care devenisem."

Și nu uitați: cine nu învață din istorie riscă să o repete.