RECENZIE: „ULTIMUL VIS AL LUI SULEYMAN” (ORIZONTURI)

• AN APARIȚIE: 2013
• NUMĂR DE PAGINI: 338

POȚI CUMPĂRA CARTEA DE AICI: ORIZONTURI

Alain Paris (născut pe 28 septembrie 1947 în Issoure) este un scriitor francez care a publicat  romane de mai multe genuri, mai ales scinece fiction, fantasy și ficțiuni istorice.
   În science fiction a publicat edițiile Anticiparea râului negru/ Fleuve noir Anticipation. Acesta a scris o duzină de romane SF împreună cu Jean-Pierre, inclusiv Cronica lunii roși/La Chronique de la lune. Se știe că a scris din 1988 până în 1991 o serie alternativă istorică de zece volume. Le Monde des terres creuses.

PREZENTARE: Ei bine, în cartea „Ultimul vis al lui Suleyman'' încă din primele pagini începem să cunoaștem personajul principal și anume, Ogier de Mercoeur. Din incipitul poveștii ni se explică cum erau regulile pe vremea aceea, în ceea ce privește destinul unei familii.

    „Ogier de Mercoeur era al patrulea fiu al unei familii din mica nobilime din Auvergne. După datină, fiul cel mare moștenea pământurile și castelul, următorul făcea meșteșugul armelor pe lângă un potentat al regatului, al treilea era educat de un unchi, abate în cetatea Clermont, care mai apoi îl va îndruma pe calea bisericii, dar domnul de Mercoeur era preocupat de viitorul celui de-al patrulea fiu. Așa că fu nespus de ușurat când acesta îl vesti că își va consacra viața nimicirii Necredincioșilor.''

    Da, tânărul Ogier a ales fără a fi silit în acea direcție sau în alta, să devină cavaler Teuton. Deși până la 17 ani acesta nu părăsise moșia. Dar asta nu l-a făcut să dea înapoi, și-a luat rămas bun de la întreaga familie și a galopat pe armăsarul primit de la tatăl său, spre un viitor ce se dorea scăldat în glorie.

    Patru ani a durat până când acesta a devenit cavaler. Trebuia să capete o anumită experiență pentru a lupta cu necredincioșii. Însă încăpățânarea vârstei, cred eu, că l-a făcut să ia prima hotărâre greșită, care avea să-i clatine destinul. Acesta putea să se întoarcă în Franța și să fie în slujba regelui Francisc, dar dorința acelei glorii l-a făcut să aleagă să meargă spre Rhodos, care în perioada aceea era atacat de turci.

 „— E drept stăpâne, dar prima îndatorire a unui bun creștin nu este oare lupta împotriva necredincioșilor? Acolo în Rhodos e nevoie de spada mea.''

    Astfel la începutul lui iulie 1522, plecă cu Vytutas, un servitor livonean alături și douăzeci de bani de argint spre Cracovia. Însă Ogier va rămâne singur pentru o scurtă vreme, pentru că servitorul său moare din cauza drumului anevoios și a vremii îngrozitoare. Cu părere de rău și-a continuat drumul bine stabilit până ce a ajuns la Rohatyn, un sat sărăcăcios.

    Ogier s-a cazat la un han în care mâncarea și băutura servită nu erau cele mai proaspete dar nu avea de ales decât să accepte situația. 

    Ceva mult mai amar și mai stricat avea să-i strice șederea în acel sat. Pentru că acesta încă se gândea la servitor și la faptul că nu i s-a făcut slujba și toate cele, așa că a cerut indicații ca să vorbească cu preotul satului. Nu a durat mult până ce a făcut cunoștință cu părintele Lisowski, care bineînțeles contra-cost a acceptat. Vizita târzie a lui Ogier nu mai este un deranj, iar acea slujba la fel nu mai e o problemă, ca sufletul lui Vytutas să se odihnească în pace.

    Pe lângă preot o mai întâlnește pe Alexandra, cea care era în grija acestuia. O țărăncuță vicleană și ușor necioplită  de vreo 15-16 ani. Aceasta trebuia să se mărite chiar în ziua următoare cu an anumit Jaxa, cel care era stăpânul acelui ținut. Un tip îndesat și foarte necioplit. Bineînțeles că nu-l dorea pe acel om, mai ales dacă acum i-a apărut un cavaler la ușă.

    În noaptea aceea, Alexandra a mers până la hanul în care s-a cazat Ogier, bineînțeles pe furiș. Voia să fugă cu Ogier și să-i devină soție. Dar nu i-a mers planul, chiar dacă a fost fără vreo hăinuță și lipită de trupul cavalerului.

„— Piei diavoliță! tună Ogier. Dacă nu, jur pe crucea Mântuitorului că îți dau o palmă de n-ai s-o poți duce!„— O să-ți pară rău, îl amenință Alexandra, netezindu-și rochia, jur că o să-ți pară rău.''

    Iar cavalerul nostru, ferm pe principiile sale, s-a văzut nevoit să o ia din loc. Hangiul auzind graba plecării sale și fără a mai putea să-l înduplece ca să rămână măcar până răsare soarele, îl îndrumă să meargă până spre o pădure, iar apoi să traverseze un râu.

    Toată acea agitație pe care a provocat-o țărăncuța a avut și un rezultat bun, pentru că a făcut ca Ogier să câștige un nou slujitor. Pentru că neexistând un pod, exista un plutaș care se ocupa de aces lucru. Plutașul Gera, despre care circulau o sumedenie de zvonuri și povești, însă el a țesut primul firul acestor scorneli pentru că nu dorea să fie lăsat în pace. Toate acestea pentru că o parte din fața sa era arsă, rana apărând din cauza unui incendiu în care și-a pierdut familia. A ales scornelile pentru că nu mai voia să-și aducă aminte de ei și de faptul că nu i-a putut ajuta.

    Alexandra fiind refuzată normal că a modelat adevărul în favoarea ei povestindu-i lui Jaxa, viitorul ei soț ce imediat a pus pe câțiva acoliți de-a lui să-i facă felul lui Ogier. Dar acestea aveau de-a face cu un cavaler iscusit în arta războiului, nu cu vreun tâlhar mărunt asemenea lor. L-au pândit pe Ogier până ce era pe cale să treacă râul cu Gera, pe care acesta l-a și ajutat în nimicirea tâlharilor lui Jaxa, luptă care a pecetluit pentru ceva vreme prietenia lor.

    În ziua aceea era și nunta Alexandrei, care avea invitați asemenea soțului pe care îl disprețuia. Captura lui Ogier ar fi făcut acea zi să-i treacă mai ușor.

    „Petrecerea era la apogeu. Oamenii cântau, dansau se înjurau, se băteau pe platourile de mâncare. Câțiva închinaseră steagul și adormiseră pe jilțuri. Tinerii se depărtau pe furiș, cu câte o servitoare de mână. Un nobil războinic se certa cu toată lumea. Un altul, care se credea pesemne cal, galopa pe masă. nechezând spre amuzamentul lui Jaxa''

     Niciunul nu-și putea imagina că nu va avea parte de somnul bine meritat de pe urma beției și distracțiilor diverse. Pentru că tătarii așteptau în liniște, bine ascunși și bine pregătiți pentru asediere și masacrare.

    „Au fost cruțați și cincisprezece flăcăiandri. După ce au fost dezbrăcați la piele, au fost închiși în ocolul sclavilor. Prin gesturi obscene și hohote de râs, tătarii le-au dat de înțeles că vor ca ei să se împerecheze. Cum băieții au protestat, tătarii au violat doi dintre ei în fața celorlalți și i-au decapitat, iar pe al treilea l-au tras în țeapă.''

    Cam așa făceau în fiecare sat prin care treceau cu o parte dintre fete și băieți, iar bărbații și femeile mai în vârstă erau pe loc omorâți, o parte era pentru distracția lor iar ceilalți aleși ca să supraviețuiască, erau vânduți în piețele de sclavi. Printre aceștia era și Alexandra, aceasta a rămas singură căci și preotul Lowoski a murit asemenea acelor flăcăi, iar satul era tot asediat. Normal că se aștepta la ce era mai rău.

    Dar se poate spune că a avut noroc, căci a ajuns în Bulgaria la curtea de la Varna, la un bărbat pe nume Evliya care era guvernatorul acelei țări care de ceva timp aparținea imperiului Otoman. Acolo nu i-a lipsit nimic Alexandrei, ducea o viață îmbelșugată față de cea de la Rahotyn.

    Dar șederea nu i-a fost permanentă, pentru că scurta vizită pe care a făcut-o marele vizir Ibrahim a schimbat destinul ei. A fost atras de trăsăturile ei și imediat a gândid că ar fi un cadou frumos pe care să-l facă sultanului. Din păcate pentru el nu l-a mai putut returna. Și de întreba, probabil nici un astrolog nu i-ar fi prezis că acel cadou care-l aduce la Instambul, este de fapt marea sultană otomană Hurrem. 

    Chiar dacă Ogier nu a avut parte de astfel de favoruri de la soartă, totuși inima sa de cavaler a simțit fiorii iubirii. Se poate spune că a existat o asemănare între Alexandra și Helene, prima era în grija preotului Lowoski, iar Helene era în grija episcopului Cibaco de Varasdin.

    Drumul său spre Rhodos trecea prin orașul Buda, și fiind cavaler imediat a aflat că Ungaria avea probleme cu otomanii, cele două țări fiind stare de război. Iar Ogier auzind toate acestea normal că s-a pus în slujba regelui de acolo pentru a lupta alături de ei. 

    Ceea ce află Ogier la curtea de la Buda, este că iubirea e în același ring cu ura. Acesta de cum a văzut-o a făcut ochi dulci Helenei, însă și ochii lui Luigi Gritti agentul turc, mai pe scurt ochii și urechile lui Suleyman, făcea același lucru.

„— Domnișoară, mi-aș dori să fiu poet, ca să pot să îți slăvi cum se cuvine frumusețea!    Tânăra roși de acest compliment pe cât de direct, pe atât de neașteptat.— Dar nu ești decât un țopârlan, așa că gata cu croncăneala.''

    Gritti își va răzbuna această întrerupere de curtoazie la un moment dat. Iar Ogier va avea mereu un suflet bun și drept care o să-i răspundă pe măsură,