sâmbătă, 11 februarie 2017

„PECETEA MORȚII”, de Veronica Roth (Leda Edge)


CUMPĂRĂ ȘI CITEȘTE NOUL FENOMEN DE LA CREATOAREA „DIVERGENT” DOAR DE AICI: CORINT


În Pecetea morții, Veronica Roth înfățișează cu măiestrie puterea prieteniei și a dragostei într-o galaxie plină de haruri neprevăzute.
Pe o planetă stăpânită de violență și răzbunare, într-o galaxie unde unii sunt favorizați de soartă, toată lumea posedă un har, o putere unică menită să dea formă viitorului. În vreme ce majoritatea are de câștigat de pe urma acestui har, unii nu au aceeași soartă, abilitățile lor făcându-i vulnerabili în fața controlului celorlalți. Își vor putea aceștia recăpăta darurile, soarta și viețile? Vor fi ei capabili să întoarcă balanța de putere în această lume?
„Roth prezintă o lume detaliat construită, plină de intrigă politică și aventură, adesea brutală,însă pătrunsă de o emoționantă poveste de dragoste. Fanii lui Roth vor aștepta cu entuziasm urmarea.” -Booklist

„Indiciu dublu”, de Agatha Christie


➥ O recenzie bazată pe un audiobook pe care vi-l pun la dispoziție mai jos.

O scurta nuvela a Agathei, in care Hercule Poirot nu se lasa intimidat de indiciile ce i se pun in cale, si folosindu-si micile celule cenusii, reuseste sa desluseasca itele unei afaceri misterioase in care ia urma unor extravagante bijuterii si ajunge sa cunoasca o femeie care va lasa urme adanci in sufletul lui.

OPINIA MEA: „Cazurile Timpurii ale lui Poirot” este o colecție de povestiri scurte scrisă de Agatha Christie și care a fost publicată pentru prima dată în Marea Britanie de către Ed. Collins Crime Club în septembrie 1974.

În aceasta colecție, Christie schițează unele cazuri de la începutul carierei lui Hercule Poirot, înainte ca el să aibă un renume internațional ca detectiv. Toate poveștile au fost publicate inițial în publicații periodice între 1923 și 1935.

Poirot este chemat de Marcus Hardman, un colecționa de diverse obiecte prețioase antice, pentru a investiga un jaful unei bijuterii. Furtul a avut loc când întreținea niște prieteni la o mică petrecere de ceai în casa sa. El le-a arătat oaspeților săi colecția de bijuterii medievale și mai târziu a descoperit că seiful i-a fost prădat și obiectele luate. Patru dintre invitații săi au avut ocazia de a lua obiectele: Domnului Johnston, un milionar din Africa de Sud abia sosit la Londra, Contesă Vera Rossakoff, o refugiată din Rusia, Bernard Parker, un agent tânăr și efeminat pentru dl Hardman, și Lady Runcorn, o doamnă de societate de vârstă mijlocie, a cărei matușă este cleptomană. Poirot analizează locul crimei și găsește o mănușă pe ușa seifului și o cutiuță de tutun cu inițialele „BP".

 Acesta îl vizitează Bernard Parker, care afirmă că mănușa este lui, dar neagă vehement că îi aparțîne cutiuța de tutun. Cu toate acestea, Poirot găsește perechea mănușii în holul casei lui Parker. Mai târziu în acea zi, detectivul primește o vizită de la contesa Rossakoff, care este indignată că acesta îl chestionează pe Parker. Inițial o suspectează pe contesa de duplicitate, dar Poirot admite că impresionanta doamna este cine spune că este. În acea seară, Hastings îl vede Poirot că studiază o carte despre gramatica rusă. A doua zi îl vizitează Hardman și îi spune cine este hoțul. Colecționarul este uimit și lasă pe Poirot să rezolve chestiunea fără implicarea poliției. Poirot și Hastings îi fac o vizită Contesei și Poirot îi spune cu calm că taxiul așteaptă și că ar  fi fericit dacă i-ar da bijuteriile. 

Ea, la fel de calmă face ce i-a cerut. Se despart în termeni maleabili, contesa admițând că Poirot este unul dintre puținii oameni de care se teme. La rândul său, Paroit se declară impresionat de ea. Detectivul îi mărturisește lui Hasting că indiciul dublu l-a constituit mănușa găsită pe hol, lucru ce l-a făcut să intre la suspiciuni. Doar unul dintre indicii făceau parte din intrigă celălalt fiind o greșeală, Cum cutia de tutun nu-i aparținea lui Parker, acela trebuie să fi fost indiciul din intriga pusă la cale. Cutia îi aparținea Contesei ale cărei inițiale; VR sunt BP in chirilică, prin urmare aflăm și de ce Pairot era interesat de gramatică rusă.

➥ Materialul audio îl puteți asculta aici și aparține celor de la „Lecturi Audio”.

RECENZIE: „ULTIMUL VIS AL LUI SULEYMAN” (ORIZONTURI)



  • AN APARIȚIE: 2013
  • NUMĂR DE PAGINI: 338


POȚI CUMPĂRA CARTEA DE AICI: ORIZONTURI

Alain Paris (născut pe 28 septembrie 1947 în Issoure) este un scriitor francez care a publicat  romane de mai multe genuri, mai ales scinece fiction, fantasy și ficțiuni istorice.
   În science fiction a publicat edițiile Anticiparea râului negru/ Fleuve noir Anticipation. Acesta a scris o duzină de romane SF împreună cu Jean-Pierre, inclusiv Cronica lunii roși/La Chronique de la lune. Se știe că a scris din 1988 până în 1991 o serie alternativă istorică de zece volume. Le Monde des terres creuses.

PREZENTARE: Ei bine, în cartea „Ultimul vis al lui Suleyman'' încă din primele pagini începem să cunoaștem personajul principal și anume, Ogier de Mercoeur. Din incipitul poveștii ni se explică cum erau regulile pe vremea aceea, în ceea ce privește destinul unei familii.
    „Ogier de Mercoeur era al patrulea fiu al unei familii din mica nobilime din Auvergne. După datină, fiul cel mare moștenea pământurile și castelul, următorul făcea meșteșugul armelor pe lângă un potentat al regatului, al treilea era educat de un unchi, abate în cetatea Clermont, care mai apoi îl va îndruma pe calea bisericii, dar domnul de Mercoeur era preocupat de viitorul celui de-al patrulea fiu. Așa că fu nespus de ușurat când acesta îl vesti că își va consacra viața nimicirii Necredincioșilor.''
    Da, tânărul Ogier a ales fără a fi silit în acea direcție sau în alta, să devină cavaler Teuton. Deși până la 17 ani acesta nu părăsise moșia. Dar asta nu l-a făcut să dea înapoi, și-a luat rămas bun de la întreaga familie și a galopat pe armăsarul primit de la tatăl său, spre un viitor ce se dorea scăldat în glorie.
    Patru ani a durat până când acesta a devenit cavaler. Trebuia să capete o anumită experiență pentru a lupta cu necredincioșii. Însă încăpățânarea vârstei, cred eu, că l-a făcut să ia prima hotărâre greșită, care avea să-i clatine destinul. Acesta putea să se întoarcă în Franța și să fie în slujba regelui Francisc, dar dorința acelei glorii l-a făcut să aleagă să meargă spre Rhodos, care în perioada aceea era atacat de turci.
 „— E drept stăpâne, dar prima îndatorire a unui bun creștin nu este oare lupta împotriva necredincioșilor? Acolo în Rhodos e nevoie de spada mea.''
    Astfel la începutul lui iulie 1522, plecă cu Vytutas, un servitor livonean alături și douăzeci de bani de argint spre Cracovia. Însă Ogier va rămâne singur pentru o scurtă vreme, pentru că servitorul său moare din cauza drumului anevoios și a vremii îngrozitoare. Cu părere de rău și-a continuat drumul bine stabilit până ce a ajuns la Rohatyn, un sat sărăcăcios.
    Ogier s-a cazat la un han în care mâncarea și băutura servită nu erau cele mai proaspete dar nu avea de ales decât să accepte situația. 
    Ceva mult mai amar și mai stricat avea să-i strice șederea în acel sat. Pentru că acesta încă se gândea la servitor și la faptul că nu i s-a făcut slujba și toate cele, așa că a cerut indicații ca să vorbească cu preotul satului. Nu a durat mult până ce a făcut cunoștință cu părintele Lisowski, care bineînțeles contra-cost a acceptat. Vizita târzie a lui Ogier nu mai este un deranj, iar acea slujba la fel nu mai e o problemă, ca sufletul lui Vytutas să se odihnească în pace.
    Pe lângă preot o mai întâlnește pe Alexandra, cea care era în grija acestuia. O țărăncuță vicleană și ușor necioplită  de vreo 15-16 ani. Aceasta trebuia să se mărite chiar în ziua următoare cu an anumit Jaxa, cel care era stăpânul acelui ținut. Un tip îndesat și foarte necioplit. Bineînțeles că nu-l dorea pe acel om, mai ales dacă acum i-a apărut un cavaler la ușă.
    În noaptea aceea, Alexandra a mers până la hanul în care s-a cazat Ogier, bineînțeles pe furiș. Voia să fugă cu Ogier și să-i devină soție. Dar nu i-a mers planul, chiar dacă a fost fără vreo hăinuță și lipită de trupul cavalerului.
„— Piei diavoliță! tună Ogier. Dacă nu, jur pe crucea Mântuitorului că îți dau o palmă de n-ai s-o poți duce!„— O să-ți pară rău, îl amenință Alexandra, netezindu-și rochia, jur că o să-ți pară rău.''
    Iar cavalerul nostru, ferm pe principiile sale, s-a văzut nevoit să o ia din loc. Hangiul auzind graba plecării sale și fără a mai putea să-l înduplece ca să rămână măcar până răsare soarele, îl îndrumă să meargă până spre o pădure, iar apoi să traverseze un râu.
    Toată acea agitație pe care a provocat-o țărăncuța a avut și un rezultat bun, pentru că a făcut ca Ogier să câștige un nou slujitor. Pentru că neexistând un pod, exista un plutaș care se ocupa de aces lucru. Plutașul Gera, despre care circulau o sumedenie de zvonuri și povești, însă el a țesut primul firul acestor scorneli pentru că nu dorea să fie lăsat în pace. Toate acestea pentru că o parte din fața sa era arsă, rana apărând din cauza unui incendiu în care și-a pierdut familia. A ales scornelile pentru că nu mai voia să-și aducă aminte de ei și de faptul că nu i-a putut ajuta.
    Alexandra fiind refuzată normal că a modelat adevărul în favoarea ei povestindu-i lui Jaxa, viitorul ei soț ce imediat a pus pe câțiva acoliți de-a lui să-i facă felul lui Ogier. Dar acestea aveau de-a face cu un cavaler iscusit în arta războiului, nu cu vreun tâlhar mărunt asemenea lor. L-au pândit pe Ogier până ce era pe cale să treacă râul cu Gera, pe care acesta l-a și ajutat în nimicirea tâlharilor lui Jaxa, luptă care a pecetluit pentru ceva vreme prietenia lor.
    În ziua aceea era și nunta Alexandrei, care avea invitați asemenea soțului pe care îl disprețuia. Captura lui Ogier ar fi făcut acea zi să-i treacă mai ușor.
    „Petrecerea era la apogeu. Oamenii cântau, dansau se înjurau, se băteau pe platourile de mâncare. Câțiva închinaseră steagul și adormiseră pe jilțuri. Tinerii se depărtau pe furiș, cu câte o servitoare de mână. Un nobil războinic se certa cu toată lumea. Un altul, care se credea pesemne cal, galopa pe masă. nechezând spre amuzamentul lui Jaxa''
     Niciunul nu-și putea imagina că nu va avea parte de somnul bine meritat de pe urma beției și distracțiilor diverse. Pentru că tătarii așteptau în liniște, bine ascunși și bine pregătiți pentru asediere și masacrare.
    „Au fost cruțați și cincisprezece flăcăiandri. După ce au fost dezbrăcați la piele, au fost închiși în ocolul sclavilor. Prin gesturi obscene și hohote de râs, tătarii le-au dat de înțeles că vor ca ei să se împerecheze. Cum băieții au protestat, tătarii au violat doi dintre ei în fața celorlalți și i-au decapitat, iar pe al treilea l-au tras în țeapă.''
    Cam așa făceau în fiecare sat prin care treceau cu o parte dintre fete și băieți, iar bărbații și femeile mai în vârstă erau pe loc omorâți, o parte era pentru distracția lor iar ceilalți aleși ca să supraviețuiască, erau vânduți în piețele de sclavi. Printre aceștia era și Alexandra, aceasta a rămas singură căci și preotul Lowoski a murit asemenea acelor flăcăi, iar satul era tot asediat. Normal că se aștepta la ce era mai rău.
    Dar se poate spune că a avut noroc, căci a ajuns în Bulgaria la curtea de la Varna, la un bărbat pe nume Evliya care era guvernatorul acelei țări care de ceva timp aparținea imperiului Otoman. Acolo nu i-a lipsit nimic Alexandrei, ducea o viață îmbelșugată față de cea de la Rahotyn.
    Dar șederea nu i-a fost permanentă, pentru că scurta vizită pe care a făcut-o marele vizir Ibrahim a schimbat destinul ei. A fost atras de trăsăturile ei și imediat a gândid că ar fi un cadou frumos pe care să-l facă sultanului. Din păcate pentru el nu l-a mai putut returna. Și de întreba, probabil nici un astrolog nu i-ar fi prezis că acel cadou care-l aduce la Instambul, este de fapt marea sultană otomană Hurrem. 
    Chiar dacă Ogier nu a avut parte de astfel de favoruri de la soartă, totuși inima sa de cavaler a simțit fiorii iubirii. Se poate spune că a existat o asemănare între Alexandra și Helene, prima era în grija preotului Lowoski, iar Helene era în grija episcopului Cibaco de Varasdin.
    Drumul său spre Rhodos trecea prin orașul Buda, și fiind cavaler imediat a aflat că Ungaria avea probleme cu otomanii, cele două țări fiind stare de război. Iar Ogier auzind toate acestea normal că s-a pus în slujba regelui de acolo pentru a lupta alături de ei. 
    Ceea ce află Ogier la curtea de la Buda, este că iubirea e în același ring cu ura. Acesta de cum a văzut-o a făcut ochi dulci Helenei, însă și ochii lui Luigi Gritti agentul turc, mai pe scurt ochii și urechile lui Suleyman, făcea același lucru.
„— Domnișoară, mi-aș dori să fiu poet, ca să pot să îți slăvi cum se cuvine frumusețea!    Tânăra roși de acest compliment pe cât de direct, pe atât de neașteptat.— Dar nu ești decât un țopârlan, așa că gata cu croncăneala.''
    Gritti își va răzbuna această întrerupere de curtoazie la un moment dat. Iar Ogier va avea mereu un suflet bun și drept care o să-i răspundă pe măsură,  


RECENZIE: „ULTIMA REGINĂ A FRANȚEI” (LIDER)



  • Anul apariției: 2004
  • Numărul paginilor: 425
POȚI CUMPĂRA CARTEA DE AICI: ELEFANT sau la LIDER


PREZENTARE: Maria Antoaneta este una dintre figurile istoriei a carei imagine a fost puternic distorsionata de legende si interese politice. In timp ce regalistii au considerat-o martira, republicanii au sustinut ca a fost o femeie fara capatai, iar biografii in cautare de senzatii tari s-au indepartat de realitate mai mult decat toti ceilalti, aducand in prim-plan cele mai fanteziste nascociri. Intr-o abordare obiectiva, bazata pe numeroase surse de informare (scrisori, memorii, biografii, in-scrisuri oficiale), Evelyne Lever recreeaza portretul fascinant al Mariei Antoaneta, devenita regina la varsta de 14 ani, cu cercul ei de apropiati, precum si atmosfera social-politica de la Curtea regala a Frantei secolulului XVIII. Copilaria petrecuta la Viena, nunta fastuoasa de la Versailles, mariajul nefericit cu Ludovic al XVI-lea, singuratatea, distractiile extravagante, desfriul, scandalurile, Caderea Bastiliei, acuzatiile de inalta tradare si incest, incarcerarea si sfarsitul ei sub ghilotina constituie elementele de forta ale acestui roman. O carte deosebit de interesanta despre putere si abuzurile ei, povestea trista a ultimei regine a Frantei, ajunsa pe esafod din plina stralucire si grandoare.  

OPINIA MEA:  Maria Antoaneta: Ultima regină a Franței (The last Queen of France) a fost prima ei carte care a fost publicată în Statele Unite ale Americii, aceasta fiind mai puțin extinsă decât versiunea în franceză a lui Lever (Marie-Antoinette: la dernière Reine) și a fost scrisă special pentru publicul american.
    Aceasta continuă să scrie și astăzi cu și despre istoria secolului al-XVIII-lea.
    Este o carte biografică în care ni se arată pas cu pas viața reginei. Are un limbaj foarte uzual pe care oricine îl poate înțelege, în centru fiind atât intrigile din Versailles, cât și aspectele politice. Iar în primul capitol deja suntem transportați în atmosfera  nașterii Mariei Antonia Josepha Johanna pe data de 2 noiembrie 1755 pe la șapte jumătate seara. Aceasta fiind penultimul copil al împărătesei Maria Thereza, care a avut în total 16 copii dintre care 3 au murit din fragedă pruncie.
   La vremea aceea Austria era într-o perioadă tulbure, macinată de războaie și multe probleme. Multe fiind cauzate doar pentru că o suverană conducea un vast imperiu, iar la vremea aceea o femeie la conducere era de cele mai multe ori socotită ca fiind incapabilă.
     „Nu sunt decât o sărmană regină, dar am o inimă de rege.'' Au fost vorbele maiestății sale.
    Copiii au fost ținuți la adăpost de probleme cu care se confrunta imperiu, Maria Thereza doriind să-i crească într-un mediu simplu, cald și de familie, sau cum îl mai numea „cotețul.'' Era foarte apropiată de copiii ei, dar consider eu că trebuia să pună mai mult accent pe educația Mariei Antoaneta. fiind un copil foarte neastâmpărat și gândul numai la distracții. Iar astfel s-a dezvoltat un comportament neastâmpărat, capricios și naiv. Defecte care au mâncat-o de vie la cea mai coruptă curte din Europa, anume Versailles.
La 17 aprilie 1770 a renunțat la drepturile asupra coroanei Austriei, iar la 7 mai a trecut granița cu Franța fiind în vârstă de 14 ani. Era nerăbdătoare să-l întâlnească pe Delfin, care i-a fost prezentat sub niște aspecte cu mult accentuate față de realitate. Acesta a devenit succesor la tron doar pentru că fratele său care avea toate atuurile pentru un viitor rege al Franței, a murit de tuberculoză. Fiind și foarte idolatrizat de părinții săi, care au murit ceva mai târziu de aceeași boală. Iar delfinul, Ludovic XVI a fost nevoit să înfrunte acest destin, de care nu se considera demn. Pe lângă atitudinea sa închisă și împiedicată, mai venea la pachet cu pasiunea sa pentru lacăte.
    La o săptămână după ce l-a întâlnit pe Delfin, a făcut cunoștință cu mătușile sale, fiicele lui Ludovic XV cunoscute și ca Mesdames. Acestea imediat au reușit să creeze sentimentul de aversiune  față de Madame du Barry, care era metresa regelui cu care a purtat un război tăcut, timp de șapte luni nu i-a adresat niciun cuvânt. Acest război a fost spre deliciul curtenilor, însă acest simplu capriciu amenința alianța dintre Austria și Franța. La insistențele mamei ei a ales ca la 1 ianuarie 1772 să i se adreseze, o singură dată. „E multă lume la Versailles.''
     Aceasta avea o corespondență secretă cu mama ei, în care îi spunea absolut toate aspectele de la curte plus problemele ei din budoar. Ludovic nu avea niciun sentiment aprins față de tânăra prințesă, chiar și-n ziua când a întâlnit-o, a notat în jurnalul său: „Am cunoscut-o pe Madame la Dauphin.''
    Și toată această problemă conjugală, îndelung detaliată între ea și Maria Thereza a sfârșit prin vizita fratelui ei, împăratul Iosif al II-lea prin aprilie 1777 care a durat șase săptămâni. Timp în care a adunat informații pentru a pune capăt acestei probleme. Probleme care au fost scrise la 11 mai și 9 iunie către fratele său mai mare  Leopold de Toscana. 
Iată și un fragmențel mai...deocheat:
    „[Ludovic] are erecții puternice, care țin bine: își introduce membrul, rămâne acolo câteva minute fără a se mișca, se retrage fără să ejaculeze de fiecare dată, tot în erecție, și spune noapte bună... Se mulțumește cu asta, declarând pur și simplu că o face numai din datorie și că nu încearcă nici o plăcere. Ah, dacă aș fi putut fi de față măcar o dată, i-aș fi arătat eu! Ar trebui biciuit ca să ejaculeze de furie, ca măgarii. Acestea fiind spuse, nici soră-mea nu are cine știe ce temperament, iar amândoi fac împreună o frumoasă pereche de nevolnici.''
    Problema aceasta a fost rezolvată în cele din urmă, Maria Antoaneta rămânând gravidă. Oricum lipsa asta de satisfacție plus capriciile ei și ura față de eticheta de la Versailles a împins-o spre brațele Contelui Suedez Axel Fersen, pe care l-a întâlnit la un bal mascat. Legătura care a fascinat mulți scriitori care au prezentat mai mult sau mai puțin adevărurile istorice și pentru istorici care pot doar bănui o legătură amoroasă. Da, foarte fascinant pentru vremurile de acum, dar foarte criticată pe atunci, de popor și pamfletari.
Eu am considerat că războiul ei cu du Barry, apariția lui Axel și în cele din urmă afacerea colierul, a condus-o în dizgrație. Plus capriciile ei fastuoase care costau mult, în timp ce poporul era implicat în, „războaiele făinii.'' În orice caz, dacă vreți să aflați mai multe secrete din scrisorile lor, luați cartea.  

RECENZIE: „CATERINE DE MEDICIS” (ADEVĂRUL)



  • Autor: Honore de Balzac
  • Traducător: Diana-Irina Gabor
  • Număr de pagini: 300
  • Anul apariției: 2010

POȚI CUMPĂRA CARTEA DE AICI: ADEVĂRUL

Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799, Tours, Franța – d. 18 august 1850, Paris, Franța) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez.
El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și a romanului fantastic.
   În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării
PREZENTARE: Caterina de' Medici (n. 13 aprilie 1519, Florenta – d. 5 ianuarie 1589, Blois) a fost regina Frantei si sotia regelui Henric al II-lea al Frantei, precum si mama a trei regi apartinand Casei de Valois. S-a nascut in Italia, purtand numele de Caterina Maria Romola di Lorenzo de' Medici, iar mai tarziu a trait in Franta sub numele Catherine de Medicis. Mai intai regina, apoi regenta a Frantei, Caterina a fost o figura emblematica a secolului al XVI-lea. Numele sau este legat de razboaiele religioase. Rolul sau in masacrul din Noaptea Sfantului Bartolomeu face din ea o figura controversata, chiar si in prezent.
Venita dintr-o tara straina, Italia, Catherine reuseste sa supravietuiasca traiului de la curtea Frantei, unde itele conspiratiei se incurcau in fiecare colt al casei regale. Pentru a reusi sa-si indeplineasca ambitiile, intr-o lume a barbatilor, ea trebuie sa lupte pe doua fronturi, incurajand catolicismul si dand o mana de ajutor calvinismului, Catherine nu urmareste decat sa-si mentina pozitia in fruntea regatului si sa pastreze coroana Frantei, unul dintre cel mai stralucit regat al acelei epoci, pentru fii ei. Abila, dejoaca mai multe planuri rauvoitoare si pune la cale altele, intelege ca pentru a-si indeplini planurile marete viclenia ii este cel mai mare aliat.

OPINIA MEA:   După cum scrie și în prefața cărții, acest roman este considerat de unii fie istoric, fie filosofic. Eu pot spune că e un pic din amândouă. Acțiunea are loc când evenimentele mocnesc înainte de noaptea sângeroasă a Sfântului Bartolomeu și începe să ni se arate toate conspirațiile și intrigile care aveau loc între hughenoți și catolici. La început pare cam greu de înțeles cum stau lucrurile, însă pe măsură ce parcurgi povestea totul se limpezește. Aș recomanda în caz va dori cineva să citească romanul, să consulte toate sursele posibile ce au legătură cu acea perioadă.
   „— Dumneata, care ești atât de învățat și care ai văzut atâtea lucruri, întrebă timid Babette, explică-mi și mie ce vor Reformații.— Spune-ne și nouă cumetre!, strigă argintarul. L-am cunoscut pe pe croitorul răposatului rege și-l credeam un om simplu, fără mare geniu; era cam ca dumneata, aveam încredere în el, și totuși era adeptul acestei noi religii, tocmai el! Un om ale cărui mâini valorau câteva sute de mii de scuzi. Trebuie să fii avut secrete de de dezvăluit din moment ce regele și ducesa de Valentinois au asistat la torturarea lui.— Teribile secrete!, spuse blănarul. Reforma, dragii mei, continuă el cu o voce scăzută, va da burgheziei pământurile Bisericii. După ce privilegiile ecleziastice vor fi suprimate, Reformații vor ca nobilii și burghezii să fie egali în ceea ce privește taxele, să nu mai fie decât regele deasupra tuturor, dacă vor lăsa totuși un rege în stat. ''
   Blănarul reginei Caterina și a norei sale pe care o detesta, Maria Stuart, înțelegea foarte bine cerințele poporului francez, atât de bine încât și fiul său a fost băgat în conspirația aceasta. Nu degeaba prima parte se numește Martirul Calvinist. Fiul său avea de dat ceva documente reginei Caterina, însă treburile nu au mers chiar cum s-a dorit, iar acesta a îndurat chinuri groaznice, dar acele chinuri i-a adus protecția reginei și un drum lin de viitor avocat.
   Nici la curtea regală lucrurile nu stăteau mai roz, coroană era continuu amenințată și cam singura care încerca s-o apere cu orice preț, era regina. Caterina de Medici întotdeauna a părut ca o femeie de piatră care n-a avut niciun regret când i-au murit copiii și a fost mult timp învinuită de noaptea sângeroasă. Dar a avut și părți bune, ea a inventat acea etichetă strictă și sofisticată, (pe care Maria Antoaneta a detestat-o. ) folosirea furculiței tot aceasta a adus-o în Franța și doamnele de la curte au început să poarte lenjerie. A avut o atitudine și reguli de fier, n-avut niciun amant și a purtat până la sfârșitul vieții doliu după soțul ei.
„— Sunt aproape dispusă să dau o mână de ajutor hughenoților, zise Catherine, fie doar ca să mă răzbun pe acest soldat, pe acest preot și pe această femeie! Ea arătă rând pe rând, printr-o privire de italiancă, ducele, cardinalul și etajul castelului unde se aflau apartamentele fiului său și ale Mariei Stuart. Acest trio mi-a smuls din mâini frâiele Statului pe care le-am așteptat de atâta vreme și pe care această bătrână le-a ținut în locul meu, continuă ea. Dădu din cap spre Loara arătând spre Chenonceaux, castelul pe care tocmai îl schimbase cu cel de la Chaimont, cu Diane de Poitiers. Ma (dar) spuse ea în italiană, se pare că acești domni gulerați de la Geneva n-au bunul simț să mi se adreseze. Pe viața mea, eu nu pot să merg la ei! Niciunul dintre voi nu-și poate risca viața pentru a le duce lor propuneri! ...''
   Ce mai pot adăuga este că locurile, castelele sunt minuțios și elegant descrise, de te face să-ți imaginezi chiar dacă habar n-ai de arhitectură.
„Oricine poate să-și imagineze uimirea lui Cristophe (fiul blănarului) la intrarea în această sală a gărzilor, pe atunci atât de vastă și pe care astăzi serviciul militar a împărțit-o în două pentru a face din ea două încăperi; aceasta ocupa, într-adevăr, la etajul al doilea al regelui, ca și primul etaj al reginei-mame, o treime din fațada cu vedere spre curte, căci ea este luminată de două ferestre la stânga și două la dreapta turnului, unde se înalță faimoasa scară... ''

RECENZIE: „Caterina de Medici. Regina nopții sângeroase” (ALMA)




➥ Pregătiți-vă pentru cea mai lungă recenzie posibil. :)
  • Data apariției: August 2014
  • Tip copertă: Brosata
  • Număr pagini: 434
POȚI CUMPĂRA CARTEA DE AICI: Elefant 

DESPRE CARTE: Cine a fost cu adevarat Caterina de Medici, temuta regină a Franței secolului al XVI-lea? Nascută în Florența Renalterii, Caterina, nepoata lui Lorenzo Magnificul, este nevoită să accepte o căsătorie de conveniență cu Henric al II-lea, delfinul Franței, și astfel ajunge la curtea regelui Francisc I. Deși se bucură de sprijinul acestuia până la moartea lui, are de înfruntat rivalitatea Dianei de Poitiers, amanta soțului ei. 

     Caterina trăiește într-o epocă marcată de intrigi și de războaie religioase, culminând cu Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Joacă un rol important în frământările epocii, fiind acuzată de egoism și sete de putere. Totodată, este considerată o adeptă înflăcărată a științelor oculte, numele ei fiind legat de cel al lui Nostradamus. Cartea de față vă provoacă să-i călcați pe urme, călătorind în timp și într-o epocă marcată de lupte pentru tron, dar și presărată cu povești de dragoste. 
C.W. Gortner este unul dintre cei mai apreciați autori contemporani de ficțiune istorică. Romanele sale, traduse în 21 de limbi, recreează atmosfera Europei renascentiste, aducând la viață personaje istorice controversate, precum Caterina de Medici, Isabela de Castilia sau Henric al VIII-lea.
OPINIA MEA:    Cartea aceasta, pot spune că mi-a ocupat un timp foarte plăcut. În primul rând, viziunea lui CW Gortner este mult mai romanțată față de cea a lui Balzac, amândouă sunt la fel de bune și chiar aș recomanda să se citească ambele, pentru a înțelege, sau măcar a încerca să înțelegi personajul principal. Ca părere personală consider că Balzac s-a apropiat cel mai mult de personalitatea ei.
    Regina nopții sângeroase este împărțită în șapte părți, fiind povestită la persoana întâi din perspectiva Caterinei, după care se încheie prin postfața autorului și mulțumirile de rigoare. Este o lectură ușoară care îți ține mintea ocupată, datorită dezamăgirilor și iubirii Caterinei, care a fost mai mult sau mai puțin adevărată, dar mai ales datorită interesului ei pentru ocultism, fiind și apropiată de Nostradamus.
    „— Ah, copila mea iată-te! Se auzi brusc o voce care părea să vină de nicăieri. Maestrul cu trăsături lăsate și încadrate de barbă argintie, apăru cu un mers târșâit în fața mea. Pe mantia neagră purta un șorț pătat. Ai vrea să vezi îmi propuse.    M-am dus înspre lespede. Trebuia să stau pe vârfuri ca să pot vedea peste margine. Corpul era al unei femei, avea capul ras și trunchiul desfăcut de la gât până la pelvis. Nu era nici urmă de sânge sau miros neplăcut, în afară de cel al ierburilor. Mă așteptam să fiu dezgustată, speriată. În schimb am descoperit că eram fascinată de plămânii scofâlciți și albaștri, de inima micșorată cuibărită într-o cușcă de coaste rupte.    — Ce faci? am vorbit ușor de parcă ea ne-ar fi putut auzi.    El oftă.     — Îi caut sufletul.”
   Această scenă avea loc la Florența și a fost începutul interesului ei de tot ce ținea de horoscop, alchimie, otrăvuri, vrăjitorie și așă mai departe. Această vizită fiind liniștea dinaintea furtunii. Caterina era însoțită de mătușa ei, care i-a recomandat să meargă la bătrânul maestru, pentru că a observat că nepoata ei, posedă niște daruri mai aparte. Bătrânul nu-i spune decăt că are darul clar viziunii, că-și va îndeplini destinul. Iar pe lângă toate acestea, i-a mai prezis că Roma va cădea. Avertizare pe care n-o ia niciuna în seamă. 
    Dar bătrânul maestru a avut dreptate, câteva zile mai târziu Roma a căzut, unde la vremea aceea era papa Clement, unchiul Caterinei. Normal că și în Florența s-au iscat violențe, iar familia de Medici a fost acuzată de amestec. Atunci mătușa ei a hotărât să o trimită la o mânăstire pentru a o apăra de furia oamenilor. Apărată a fost într-adevăr, însă nu respectată sau fericită. De cum a pășit în acea mănăstire, măicuțele au avut o aversiune pentru ea. I s-a tăiat părul ei cel bogat și a fost forțată să stea într-o cameră mizerabilă și să se supună ordinelor lor.
    O perioadă destul de lungă și-a petrecut-o așa: îngrijorată și nerăbdătoare în același timp, pentru că nu știa nimic de ce se întâmplă dincolo de zidurile noii ei fortărețe. Dar spre bucuria ei, violențele au încetat, iar Caterina a fost dusă la palatul familiei care a rămas întreg, dar gol, pentru că mătușa ei nu a supraviețuit. S-a asigurat că ordinul acelor măicuțe austere este dizolvat, fiind private de orice fel de donații. 
    După care au urmat câteva luni liniștite la curtea unchiului ei, papa Clement. Bineînțeles că nu a cerut să vină la Roma doar pentru că îi era dor de nepoata sa.
    „Ce puteam spune? Avea dreptul să mă trimită oriunde dorea. Nimic din ce aș fi făcut, mai puțin să mă sinucid, nu m-ar fi putut elibera, iar finalitatea acestui fapt îmi întări glasul.    — Dacă aceasta este dorința Sfinției Tale, am zis, atunci sunt încântată. Pot cere o favoare în schimb? Aș dori să mă întorc la Florența, Este casa mea și eu... Vocea mi se stinse. Vreau să-mi iau rămas-bun.    Ochii îi deveniseră glaciali.    — Prea bine, spuse. Dacă nu-ți mai place Roma, îți voi da o escortă. Își întinse mâna cu inel și, în timp ce o sărutam, l-am auzit murmurând.    Dragostea este o emoție înșelătoare. îți va fi mai bine fără ea. Noi, cei din familia Medici, ne-am descurcat mereu așa."
    Papa Clement era în perioada aceea în tratative cu Francisc I, regele Franței. Dorea să accepte căsătoria dintre Caterina și Henric. După lungi tratative în cele din urmă a acceptat, niciunul nu a prevăzut că o italiancă va deveni regina Franței. Cred că dacă exista probabilitatea asta, răspunsul tindea spre nu. Dar cum soarta e mereu dornica de a schimba regulile jocului... Caterina presimțea că mariajul ei nu va fi cel mai strălucit. Era încântată de oportunitatea ce i se oferea, știa că e un pion pentru cele două țări, iar realismul acesta o făcea să fie sceptică și temătoare.
    „În schimb, Francisc I îmi trimise portretul fiului său. Sosise învelit într-o cutie scumpă dublată cu satin, și Lucrezia scoase miniatura dinăuntru. îmi vedeam viitorul soț pentru prima dată, o fată taciturnă cu pleoape lăsate, o gură țuguiată și nasul  lung al familiei de Valois . Nu îmi trezi niciun sentiment și m-am întrebat în acel moment dacă și el simțea la fel despre mine. Ce fel de mariaj ar putea avea doi străini care nu au nimic în comun?"
     Mai departe, pot spune că demersul călătoriei în noua ei țară a fost pe măsura așteptărilor ei pentru căsătorie. Lungă și istovitoare în ciuda extravaganței cu care a fost întâmpinată. Henric nu s-a afișat deloc când aceasta a sosit, nici la catedrală nu credea că o să mai apară. Dar a apărut, într-o ținută de vânătoare, nervos și mirosind. Atunci Caterina avea să întâlnească pe lângă sentimentul de rușine, pe cel ce avea să-i devină dușman. Tânărul de Guise, care era foarte apropiat de Henric și-l însoțea aproape oriunde.
     Totul a fost făcut în grabă și cu aerul acela de Oh haide o dată! Iar noaptea nunții nu a fost cu nimic mai strălucită. Henric o considera pe Caterina nedemnă de el, o fată dintr-o familie de negustori doar ceva mai bogați. Actul s-a consumat doar la insistențele lui Francisc, rapid, dureros și lipsit de orice emoție.
    Avea noroc totuși că socrul ei o adora, chiar i-a mărturisit că de era mai tânăr sigur stăteau altfel treburile. Pe lângă prietenia regelui mai avea parte de prietenele ei, cameriste cărora li se putea confesa fără teamă. Pe lângă acest cerc, destul de mic de oameni, i s-au mai alăturat Casimo și Carlo. Aceștia fiind copiii maestrului pe care l-a vizitat la Florența.
    „Casimo se întoarse-un adolescent slăbit, fără niciun semn distinctiv. În timp ce își aduna pergamentele, Carlo mă întrebă;     — A făcut-o? A încercat să vă întunece mintea?     — Da, am răspuns surprinsă de faptul că observase ceva. De unde știai?     — Face asta tot timpul. Ar trebui să fie actor, nu botanist.     — Este extraordinar. Îl voi face astrologul meu personal și ii voi cumpăra o casă la Paris, unde să se dedice studiului. M-am uitat la Casimo. El îmi întoarse privirea, cu trăsăturile pătate de murdărie. Iar tu prietene, am zis adresându-mă lui Carlo, vei sluji pe corabie sub steagul maiestății sale. Eu însămi am continuat pe un ton ridicat în timp ce Carlo îmi prinse mâna ca să o scalde în săruturi, voi vorbi cu regele mâine și îi voi cere să-ți ofere o slujbă.     După asta, m-am dus în pat să dorm puțin. Chiar și după pereții și ușile închise îl simțeam pe Casimo încercând să ajungă la mine. Era o senzație sălbatică, periculoasă, dar vai, atât de încântătoare."
    Iar astfel Caterina a devenit și mai apropiată de științele oculte. Păcat că noul ei prieten nu a citit în stele, că va avea de dus ani în șir un război tăcut contra amantei soțului ei. Amantă care a devenit și guvernanta copiilor ei.  Însă ea n-a știut o perioadă lungă de existența acestei amante, chiar dacă timpul și patul ei nu prea era acompaniat de Henric.
    „— Nu trebuie s-o lași să-ți facă asta, tu ești Caterina de Medici, ducesă d' Orleans. Cine e ea, în afară de amanta soțului tău?    Am tras aer în piept, tremurând forțându-mă să-mi controlez furia.    —  Da, m-am auzit spunând  pe un ton ce nu era al meu. Chiar cine este? O nimeni! Văduva unui funcționar de la curte, o fostă guvernantă. Stră-străbunicul meu  era Lorentzo de Medici, suveranul Florenței; familia mea a stat pe tronul Sfântului Petru. M-am întors către Lucrerzia. Și totuși îndrăznește să se arate întregii curți, îndrăznește să coboare în sală, cu soțul mei alături, și să ma privească de parcă aș fi servitoarea ei."
    Iată prima întâlnire dintre cele două, cu toate că și Francisc avea o amanta, ducesa d'Etampes care a fost ceva mai prietenoasă cu Caterina, spunând că o astfel de atracție este normală... momentan. După scurt timp, Henric a început să o viziteze mai des, nu era o revedere romantică și senzuală dintre doi iubiți. Henric doar își făcea treaba ca să rămână însărcinată Caterina. Iar asta doar la îndemnul lui Diane de Poiters, amanta sa. Avea vreo patruzeci și ceva de ani atunci, iar dacă avea mulți copii de care să aibă grija, șederea ei la curte era asigurată pentru multă vreme. Chiar dacă tânarul prinț își pierdea interesul pentru ea.
    Timpul a trecut, iar Caterina a trebuit să se ocupe de relațiile dintre Franța și Scoția, pentru că primul ei fiu, care se numea tot Francisc, trebuia să-și împlinească destinul. La început a fost puțin deranjată pentru că nora ei, Maria Stuart, a crezut că Diane e regina. Dar a trecut peste moment și s-a împrietenit cu viitoarea ei noră, care avea vreo șapte ani. Deși Gortner n-a iscat acea aversiune reciprocă între ele, Caterina tot a avut de-a face cu o nenorocire datorită prezenței ei. Pentru a sărbători căsătoria dintre Francisc și Maria, s-au origanizat turniruri, iar în unul a participat și Henric. Cu toate că a fost avertizat de Caterina, aceasta având un vis în care soțul ei pațește ceva groaznic.
    Atunci o lance i-a intrat în ochi, fapt ce i-a curmat viața câteva zile mai târziu, lasând-o pe Caterina singură. Singură... fără amanta care i-a fost umbră atâția ani.
    „— Doamnă, am spus cu voce joasă, aș putea ordona să te tragă în țeapă pe cel mai inalt turn, chiar în clipa asta și nimeni, nici măcar fiul meu, nu ar putea să mă oprească.    Ochii i se măriră. Am văzut lucrul după care tânjeam: frica. Frica față de mine. Apoi, toată mânia și ura, toate intențile mele criminale dispărură. Ea deja nu mai reprezenta nimic pentru mine.    Am făcut un pas înapoi.     — Dar nu voi face asta. În schimb, îți poruncesc să părăsești curtea curtea chiar în acest moment."
    După acest mic triumf, Caterina a fost regentă pentru toți copiii ei pe linie masculină. Poate că nici copiii ei nu aveau de suferit dacă nu exista războiul dintre hughenoți și catolici. Război pe care aceasta încerca să-l înăbușe. Acesta avea o gândire foarte modernă, încercând să instaureze pacea între cele două religii. Chiar dacă era într-un fel elegant amenințată de către Filip al Spaniei că prin această metodă ea însăși ea dă dovadă de erezie. Aici Gortner a încercat să creeze o legătură amoroasă între Caterina și amiralul Coligny, care pe atunci era în secret liderul hughenoților.  Această legătură nu prea cred că a avut loc. Caterina de mult prea tânără n-a avut parte de acea mângâiere, soțul ei a privit-o ca pe o fabrică funcționabilă, iar toată viața ei de adult tânăr a fost umbrită de amantă și întunecată de moartea copiilor ei. Plus povara războiului religios care îl purta. 
    „Rămasă singură, m-am prăbușit în scaun. Nu mai gândeam. Pur și simplu mi-am pus fața în mâini și am plâns așa cum nu o mai făcusem de ani de zile. Jeleam pentru mii de lucruri pe care le pierdusem, pentru copilul care fusesem și familia pe care o lăsasem în urmă, pentru țara pe care de abia mi-o aminteam și cea pentru care luptam să o salvez. Plângeam pentru copiii mei morți și pentru cei care trăiau, care crescuseră afectați de ura otrăvitoare a războaielor religioase. Plângeam pentru prietenii și dușmanii mei, pentru toate speranțele și iluziile pierdute.    Dar, mai presus de toate, plângeam pentru mine și femeia care devenisem."

Și nu uitați: cine nu învață din istorie riscă să o repete.



RECENZIE: „BĂIEȚII” (RAO)


  • Traducător: Vasile Savin și Daniel Pierre Cattanéo
  • An apariție: 2013
  • Număr pagini: 378



POȚI CUMPĂRA CARTEA DE AICI: RAO

     Născut pe 21 aprilie 1896 la Paris, Henry de Montherlant a fost fiu unic. Încă de la vârsta de nouă ani, el își de descoperă pasiunea pentru literatură cu romanul lui Sienkiewicz Quo vadis? Elev la colegiul Sainte-Croix din Neuilly, prietenia lui exaltată pentru unul dintre colegi i-a atras exmatricularea. Din această pasiune de adolescent s-au născut Orașul, al cărui prinț este un copil, și Băieții. După moartea mamei sale, s-a înrolat în război și a fost grav rănit în 1918. Cariera sa literară a debutat în 1920 cu publicarea romanului Schimbul de dimineață. A avut succes, iar Grasset i-a publicat visul  în 1922. Întors în Franța, se înhamă la redactarea  Celibatarilor, pentru care a primit Marele Premiu al Academiei  franceze în 1934. Ales în 1960 la Academia franceză, el continuă să publice piese de teatru și romane printre care și băieții în 1969. Bolnav, pe jumătate orb, el s-a sinucis pe 21 septembrie 1972.

DESPRE CARTE: Băieţii este considerată de critică ultima operă majoră scrisă de
Montherlant. O carte despre o legătură pasională dintre doi băieţi în vârstă de 16 şi 14 ani dintr-o şcoală din Franţa anului 1912. Scrisă în 1969, povestea se desfăşoară în Franţa, în 1912, şi reflectă societatea acelei epoci. Alban, în vârstă de 16 ani, se mută la o şcoală nouă. Aici descoperă o cultură, oficial încurajată de profesori, prin care băieţii au legături foarte apropiate. Perechea lui Alban este Serge, în vârstă de doar 14 ani. Cei doi se simt puternic atraşi unul de altul şi se îndrăgostesc.

OPINIA MEA: Probabil că mulți își imaginează un conținut al cărții destul de încărcat erotic, datorită sau din cauza titlului. Într-adevăr în carte ni se prezintă o poveste de iubire și atașament între Alban Bricoule și Serge Souplier, însă nu e acel love story clișee.
     „Domnul Alban Bricoule, în vârstă de șaisprezece și șase luni, persoană notabilă a colegiului care își începea cursurile în domeniul filozofiei, fiind unul dintre dintre primii șase academicieni desemnați de autorități, cu misiunea de a-i alege pe cei patru confrați ai lor,"
    Domnul Alban era cel mai important din colegiu, în care toți elevii îl stimau și admirau. Dar, ca orice e în firea lucrurilor, există un revers al medaliei. Notre-Dame du Parc era un colegiu creștin doar pentru băieți care era condus de un Abate de Prads și Superiorul său. Domnul de Prads era bănuit că credința sa e doar de fațadă și a ales sutana doar pentru a avea acces la raiul copiilor. În timp ce superiorul era mai moral și mai practic.
     „Domnul Prévôtel și de Prads, îndrumătorul diviziunii a doua- mai ales acesta-, subliniau pericolul de a da prea multă importanță cuiva nu prea sigur: a fi președintele Academiei însemna într-adevăr, să fii cel dintâi la colegiu."
     Ca să se vadă contrastul domnului de Prads cu sutana și până la urmă cu restul colegiului, acesta a spus următorul lucru superiorului, în urma unei probleme ce o avea un copil.
     „Faci mai mult printr-un surâs decât cu kilograme de răceală."
     Asta era doar vântul semănat care va aduce o furtună în adolescența lui Alban. Provenea dintr-o familie bogată, în care pâlpâia acel spirit fandosit de doar a dori să fii primul la ceva, dar după să te plictisești, să-l modifici sau chiar să nu-l mai vrei. Bineînțeles că în toată această personalitate a fost modelată de mama sa, doamna Bricoule.
     „Deja își dădea seama că aceia care te bagă într-o mizerie de mici onoruri sunt părinții, soțiile, copiii, amantele, iar aripa care te scoate este singurătatea."
      Relația lui Alban cu mama sa, era destul de modernă pentru vremea aceea, toate fiind prin anul 1912 la Paris. Aceasta era bolnavă de tuberculoză pulmonară și stătea mai mult în casă, ieșind doar de două ori pe săptămână ca să meargă la doctor. Mama sa îi povestea în mare parte de aventura ei cu un ofițer de marină în timp ce el lua masa în camera ei, era deja un obicei. 
    Deși era țintuită la pat nu întârzia să pună diferiți următori pe urmele lui Alban ca să-l spioneze. Pentru că dorea să știe tot, sau cum era numită în care: Mama știe tot. Îi citea jurnalul de câte ori putea, într-o perioadă fiind foarte interesată de o cutie secretă pe care Alban o ținea sub cheie. Cam asta era atmosfera în casa Bricoule. 
     „Noul-venit sosise la ora opt. La unsprezece și jumătate, la ieșire, toată școala vorbea de Serge La început, nu i se cunoștea numele. El era Serge. Prenumele acesta atrăgea, fiecare îl repeta de plăcere. Aducea a ceva exotic și romanesc în acest mediu foarte burghez. Ești rus? Nu, sunt român. - Ești român și te cheamă Souplier? Idiotule! Cine ți-a zis că sunt român? Am trăit zece ani la București. - Ce-i tatăl tău? - Director adjunct la o companie de asigurări. Zice că avea paisprezece ani și trei luni. Tu, paisprezece ani! Încă mai ai caș la gură. Și apoi dacă ai paisprezece ani și ești într-a patra înseamnă că ai rămas repetent!"
     De aici deja se deduce personalitatea de copil problemă care caută atenție și puțină mândrie.
     „Recunoscu faptul că se declarare mai bătrân cu un an. (Ar fi putut recunoaște și că nu trăise decât cinci ani la București, și că tatăl său nu era decât șef de birou într-o companie de asigurări de mâna a doua."
     Iar de toată această personalitate buclucașă nu s-a atașat nimeni altul decât Alban Bricoule, care probabil din cauza complexului său de superioritate s-a simțit atras de imaginea amărâtă a lui Serge. Și a rămas la acestă preferință de imagine amărâtă pentru totdeauna probabil.
     „Souplier era ciuca bătăilor și plătea mereu pentru ceea ce făceau alții. Tânărul acesta avea un simț acut al dreptății. Însă, în cazul de față era o chestiune mai intimă, fiindcă Bricoule, încă din prima zi simțise un impuls pentru Serge Souplier."
     Relația lor se poate spune că s-a dezvoltat, însa era ca acel suport cu cinci-șase bile care durează ceva până când forța primeia o afectează pe ultima. Alban își arăta toată afecțiunea față de Serge prin diferite cadouri, stând în aceeași bancă și mergând împreună spre casele lor. Souplier avea aceea atitudine de lasă-mă-mi place. Poate că nu ținea la Alban cu aceeași măsură, însă nu-i era nici indiferent.
     „Mai întâi, Alban i-a arătat că îi este drag, aruncând spre el cu pietricele în timpul recreației apoi, atunci când se întâlneau, trăgându-l de păr sau desfăcându-i cravata, ori zicându-i încet idiotule, sau trântindu-i ghiozdanul."
     Probabil că e o relație normală pentru primii ani ai adolescentei, când afecțiunea e atât de frivolă și ușor de contopit cu orice. Asta și pentru că Alban era un masochist sentimental.
     „Jurnalul său intim, pentru anul școlar, se opri pe această notă. Îl iubesc pentru ceea ce face rău și l-aș iubi chiar de ar face rău. Îl iubesc pentru ceea ce nu face pentru mine și l-aș iubi pentru ceea ce ar face împotrivă."
     Toată această drăgălășenie cu spini a atras până la urma atenția abatelui de Prads, care a simțit o ușoară gelozie pe Alban, doar i-l acapara pe Serge. Și bineînțeles, el închidea și deschidea ochii la ce-i convenea. Pentru că Alban nu era singurul care avea afecțiune pentru un băiat mai mic ca vârstă. În du Parc exista un grup care se numea Protec.
     Toți academicienii străluciți în frunte cu Alban care într-un fel era șeful lor, aveau afinități pentru cei mici și mijlocii, care oricum doreau și ei să fie băgați în seamă de către cei din Protec. Pe abate nu-l deranja asta, chiar încuraja ca toată lumea să se simtă ca într-o familie și să aibă grijă de cei mici. Dar, în toată această mare familie abatele avea un favorit. Ca și Alban, de Prads avea o afinitate pentru copiii amărâți.
„— Ești supărat pe mine?— Cum asta? După toate cele ce ți-am spus!— Ba da, ești supărat pe mine pentru că sunt drăguțul de Prads, fiindcă nu ți-am vorbit de conversația avută cu el.— În fine, mă depășește! Tot ceea ce par că fac împotriva ta, o fac fiindcă te iubesc.— Atunci de ce nu m-ai sărutat?     Ce izbucnire! Îl trase sub un portal, rămânând îndelung îmbrățișați, sărutându-se. O îmbrățișare amoroasă care făcea gol împrejur, nemișcată în vârful oricărei uitări.— Asta nu ni se va lua niciodată, gâfâi cel mare, desprinzându-se."
     Abatele de Prads deja a început să deschidă ochii spre dragul său Souplier. Convingerea lui fiind că Alban are o influență proastă asupra lui Serge. Pură gelozie, dar cine poate contrazice un om în sutană? de Prads a tot dat mici avertizări, până ce a ajuns la interzicerea întâlnirilor dintre cei doi. Deja avea un sentiment de aversiune față de Alban însă care era foarte bine camuflat. Abatele era expert în arta disimulării.
     Dar până să se ajungă la acea interzicere totală, cei doi s-au apropiat destul de mult.
     „Pătrunseră în Polmarium, o seră vastă cu floră și temperatură tropicală. Singur, absolut singur în această vastitate, un domn metis, cu ten măsliniu și păr alb stătea, stătea pe un scaun de fier cu un trabuc impozant în gură: figură emoționantă a exilului și a nostalgiei, Serge arătă spre o grotă mai lăturalnică Acolo am putea să ne sărutăm. În grotă, Alban zise Scoate-ți pardesiul ca să-ti simt mai bine trupul când te sărut. Serge își agăță pardesiul de un colț de piatră, apoi cu picioarele în echilibru, pe niște pietre printre care trecea un pârâiaș, în murmurul apei care curge și picură își uniră gurile cu poftă. Gura lui Serge era profundă, mereu altfel și umedă asemenea acelei grote. Apoi Alban îl făcu să-și scoată bereta ca să-i simtă mirosul părului. Îl mirosea încet , cu o intensitate negrăbită, așa cum în zori aspiri aspiri mireasma preeriei. "
     Iar pe mai departe în caz că v-am făcut suficient de curioși o să aflați singuri. Iar acum am să închei printr-un ultim citat ce e printre primele pagini ale cărții.
     „Această operă este dedicată celor inteligenți și celor sensibili."